MandarinnaMocca
De pe aici
 Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 958
|
|
Probabil cel mai mare next din cate s-au vazut vreodata, nu ma va deranja sa intru in Cartea Recordurilor.
As vrea sa le multumesc fiecarei fete care mi-a citit ficul si si-a lasat din timpul sau pretios prostiei mele de fic. Va multumesc si stiu ca cititi!
Si un mare „thank you” pentru fiecare care lasa un comentariu aici. Inseamna o gramada sa auzi cuvinte de lauda, critici etc. Pur si simplu ti se umple inima de bucurie cand citesti ca cineva a citit ce ai scris tu si ca i-a placut. Va iubesc mult, mult de tot!
Si as mai sta la povesti, dar cred ca vreti sa cititi si finalul. Este cam maricel, sper ca v-a placut ficul si ca vreti mai vrea sa mai cititi creatiile mele.
Va multumesc inca odata!
Capitolul 13
Nu pot sa cred! Pur si simplu nu vreau sa accept asa ceva! Este imposibil pentru mine sa traiesc fara Bill, el e totul pentru mine, el e esenta, sufletul si inima mea. Cat de mult as vrea sa nu fiu un copil, sa fiu un adult si sa pot face tot ce vreau eu, sa stau unde, cat si cu cine vreau eu! Si ca sa fie si o cireasa deasupra, Susan m-a vazut cu limba prin aer, probabil ii va spune mamei, dar nu asta conteaza acum. Acum trebuie sa fac ceva ca sa raman aici, daca se poate, pentru totdeauna. Off, ce sa fac? O sun pe mama, ea sigur ma va ajuta. Telefonul suna de cateva ori, apoi vocea robotului se auzi. Oftez si mai initializez un apel. Din nou, robotul. Incerc si a treia oara, iar intr-un final aud vocea mamei zicand „alo”.
-Mama, asculta-ma! Eu mai vreau sa stau aici ceva timp! Chiar toata vacanta! Te rog, lasa-ma mai mult timp aici!
-Sonia, imi pare rau, dar mai avem putin pana in Magdeburg. Ti-am facut bagajul?
-Mama, nu intelegi?! Eu trebuie neaparat sa mai raman aici!
-De ce? Ce e asa important la o ferma izolata de lume?
Da, chiar! Nu pot sa ii zic mamei motivul adevarat, va trebui sa inventez ceva, si repede pentru ca ea deja incepe sa ma strige la telefon.
-Mi-e rau, mama, am varsat de cateva ori si sunt rosie toata la fata. Nu stiu ce am patit, dar cred ca am si febra. Mai bine raman aici si ma trateaza Susan si Jerry.
-Cum sa te lasa in starea asta acolo?! Doamne fereste, Dean accelereaza, ii e rau la fata! Sonia nu iti face griji, ajungem cat de repede putem! Mai repede Dean, nu putem lasa asa fata!
-Nu! Mama, mi-e mai bine, nu ma mai doare stomacul, poti sa ii spui tatei sa incetineasca, te rog...
-Sigur esti bine? ma intreaba ea, iar eu ii ingan un „da”, urmand ca ea sa ii spuna soferului sa incetineasca.
Discutia se termina cu un „ne vedem in cateva ore”, iar eu ma iau cu mainile de cap si ma asez pe jos ghemuita. Plang si suspin tot mai puternic, crezand ca asta va ajuta la ceva. Totusi e bine pentru ca sunt singura si imi pot reaminti ferictele momente in liniste. Cat de liniste poate fii cand cineva plange, bineinteles. Incerc sa memorez fiecare particica din Bill pe care o vazusem. Incercam sa stochez in cap fiecare fior placut simtit alaturi de el. Imi indrept capul spre tavan si trag mult aer in plamani. Acum ca il voi avea pentru totdeauna cu mine, in gandul meu dulce, il vad pretutindeni. Il vad in fata mea, in ambele laterale, il vad chiar si in spatele meu. Peste tot, precum o oglinda este si va ramane. Ii simt mainile catifelate atingandu-mi umarul, gatul, fata. Nestiind de unde vine stimulul, organismul meu nu reactioneaza, iar corpul meu ramane in aceeasi pozitie, inert. Picioarele nu ma mai sustin, asa ca ma intind pe podeaua rece, stand si visand la Bill, deparca el ar fi departe acum. Dar stai putin! El nu e departe, e pe aici pe undeva. Ma scol rapid pe picioare, imi sterg rapid cele cateva lacrimi care nu erau inca pe podea sau haine si ma uit dupa el prin incapere. Nicaieri nu-l zaresc asa ca ies tulburata pe usa intre-deschisa, cautandu-l cu privirea pe coridor si scari. Iarasi niciun rezultat. Cobor in fuga scarile, nepasandu-mi de ce se intampla in jurul meu si il vad. Sta proptit de usa de la intrare cu privirea abatuta si cu fata rosie si plansa. Ma apropi incet de el, pentru a nu-l speria. Bill tresare cand ii ating brazul si ii sterg o lacrima, se uita adanc in ochii mei si imi sopteste prin ei ca el nu a vrut ca toate acestea sa se intample. Eu ii arat ca il cred imbratisandu-l puternic, ca pentru ultima data. Inca privindu-ma ma intreaba incet si clar:
-Vrei sa vii la o plimbare?
Eu nu ii raspund ci pur si simplu il apuc de mana sa subtire si il trag dupa mine spre natura. Inchid ochii si incerc sa memorez si aceste momente, invartindu-ma precum o tornada in miniatura langa el. Ametesc dupa cateva piruete si aproape cad, dar el ma prinde grijuliu de brat si ma trage spre el. Il imbratisez firav, iar el imi apropie fata de a sa si se uita in ochii mei precum un catel plouat, fapt care ma face sa-l sarut. Mai facem cativa pasi si ne indepartam de casa, ajung undeva pe langa lac. Lacul unde ne-am cunoscut, ce vremuri bune. Si ce ciudat, imi amintesc de acele momente de parca ar fi trecut ani de atunci si nu zile. Ajungem pe pod, iar eu imi sprijin coatele de balustrada, prind reflexiile noastre in apa. Imi pare atat de rau ca nu il pot lua pe e cu mine, mi-a spus acum cateva zile ca el este „legat” de acest oras, ca nu il poate parasi pana ce corpul sau real nu va veni sa isi revendice sufletul pierdut. Insa Bill nu accepta de niciun fel sa se uneasca cu cel care l-a izgonit, pur si simplu il uraste.
-Bill, de ce nu pot fi si eu o fantoma? Daca as fi una, as putea sta mereu cu tine, aici.
-Off, nu intelegi, toata chestia cu fantoma are si efecte negative! Cu siguranta nu ai putea sa suporti aceste dureri groaznice.
-De ce nu ai spus asta mai devreme?
-Pentru ca nu voiam sa iti faci griji pentru mine, oricum, eu nu pot muri. Sunt un suflet vesnic.
Dupa ce zice asta eu nu mai intraznesc sa comentez si altceva, el era vesnic. Ma intorc cu fata spre el si il sarut puternic, pentru ultima data, apoi lesin.
Totul este negru, nu vad nimic altceva inafara de negru. Nu pot simti nimic, simt ca plutesc intr-un fel. Daca sunt fantoma? Daca m-a transformat Bill? Stai, asa ceva nu se poate. Bill nu este vampir, nu ma poate transforma el. Eu trebuie sa o fac. Incerc sa ma incrunt, sa scrasnesc din dinti, strang pumnii atat de mult incat imi tasneste putin sange, dar nimic nu se intampla.
Simt un material deasupra ochilor si dau cu mana peste el, incercand sa-l indepartez. Realizez ca era o masca de dormit asa ca mi-o dau jos. La inceput nu vad decat o ceata densa, dar apoi imaginile se clarifica. Vad un tavan crem, niste geamuri prin care se zaresc mii de copaci verzi. Imi dau seama ca sunt intr-o masina, pe un drum printr-o padure. Apoi imi indrept privirea spre scaunele din fata si o zaresc pe mama ca a sesizat ca m-am sculat. Imi zambeste cald si grijuliu, apoi il anunta si pe tata ca sunt treaza. Acesta isi drese glasul si incepe un discurs:
-Am venit cat de repede am putut, Susan mi-a spus ca erai lesinata langa lac asa ca te-am luat cu noi. Nu stiu ce ai facut acolo, dar Susan mi-a spus ca te-ai comportat ciudat astazi, a spus ca parca erai posedata, spuse el, iar eu rad scurt. Asta nu e de gluma, Sonia! Daca ai avut sau ai vreo problema sa ne spui, vom face tot ce se poate ca sate ajutam. Eu si mama ta am fost foarte ingrijorati.
Oare chiar ma vor ajuta? Oare daca le voi spune despre Bill ma vor lasa sa ma intorc acolo? Cred ca Bill e suparat pe mine ca am plecat asa... Cat de mult as vrea sa ma intorc acolo!
-Dragule, ai uitat sa ii spui ca ai lasat bagajele acolo, fiindca erau toate in dulapuri, iar starea ta nu putea astepta.
-Da, asa e. Lucrurile tale au ramas in casa acea, ne vom intoarce altadata sa le luam. Nu iti face griji, e bine ca te-ai trezit.
-Cand? Cand ne intoarcem? De ce nu acum? Hai sa ne intoarcem acum, mi-e mai bine! Vorbesc serios!
-Imi pare rau, dar deja am intrat in Berlin. Saptamana asta vor veni si lucrurile tale. O sa trimit niste oameni dupa bagajele tale, spuse tata.
-Nu-i nevoie! Ma duc eu! Cat mai curand posibil sper...
Doamne! Iti multumesc ca mi-ai oferit inca o sansa! Promit sa profit din plin de ea si sa il fac fericit pe Bill. Cat imi lipseste, cat de mult imi lipsesc imbratisarile sale calduroase, saruturile focoase dintre noi doi au fost cele mai frumoase momente din viata mea. In mintea mea deja rulau seriile de imagini inregistrate, iar totul e al naibii de frumos! La dracu', vreau sa il vad chiar acum!
Ajungem acasa, iar eu ma indrept direct spre pat. Ma arunc in el si intind mana spre ursuletul meu de plus, dar dupa imi aduc aminte ca el ramasese acolo. Inchid ochii incercand sa adorm, dar in mintea mea e intiparita imaginea lui Bill. Il aud cum ma striga, cum ma cheama la el, dar corpul meu nu se poate misca, parca este tinut in loc.
A doua zi, tata imi spune ca vom pleca dupa haine si celelalte lucruri peste 3 zile. Eu nu mai pot rabda, eu as vrea sa merg chiar acum, dar asta nu se poate. Acele zile au trecut groaznic de greu. Mereu nu aveam altceva in minte inafara de faptul ca il voi revedea.
Intr-un final veni si ziua cea mare. Plecam de dimineata, asa ca m-am trezit la 7. Am pus pe mine niste haine la intamplare, m-am spalat si pieptanat, iar apoi am plecat impreuna cu tata spre Magdeburg. Drumul a fost destul de lung, iar in masina niciunul dintre noi nu a scos vreun cuvant. Poate de la oboseala sau poate chiar nu aveam ce discuta. Apoi am ajuns, iar eu acum stau pe patul meu ravasit de acolo, uitandu-ma la Bill. El sta in fata mea, cu mainile incrucisate, asteptand ca eu sa zic ceva.
-Stii, acum mi-am dat seama.
El se uita curios la mine si asteapta mai multe explicatii.
-Mi-am dat seama ca tu defapt, nu existi, spus eu, iar vocea mea accetueaza vrand, nevrand ultimul cuvant. Tu nu esti altceva inafara de imaginatia mea, imaginatia mea bolnava te-a creat. Intelegi? continui eu cu un ton cat se poate de serios, dar care ducea spre nebunie.
Se incrunta si ma priveste fix, se apropie de mine si ma saruta incet, de teama de a nu disparea. Eu nu ii raspund, stau nemiscata pentru a nu strica ceva. Chiar nu pot sa cred ce am zis, dar stiu sigur ca nu e adevar. Insa e mai bine ca el sa creada asta. Isi indeparteaza buzele de ale mele si isi lipeste fruntea de a mea. Ochii lui ma acapareaza, facandu-ma sa ii doresc sarutarile din nou si din nou.
Ma ridic de pe pat si incep sa imi strang lucrurile incet de tot pentru a sta cat se poate de mult cu el. Ma misc cu incetinitorul mutand cele cateva haine in geamantan. Ma prefac obosita dupa ce pun doua teancuri si ma asez langa Bill, furandu-i inca un sarut. Il aud pe tata cum ma striga sa ma grabesc, dar eu nu incetinesc acel ritm. Dupa ceva timp termin cu hainele si ma chinui in reluare sa inchid valiza semi-plina prefacandu-ma ca dadea pe din afara. Ma asez pe ea, o presez cu mainile, dar dupa ce obosesc hotarasc sa o inchid normal. Chiar atunci intra tata pe usa si zice „In sfarsit!”. Imi ia bagajul si imi spune sa vin dupa el, dar eu ma prefac ca am nevoie la toaleta, asa ca ma raman cateva clipe cu Bill.
Dupa ce ma asigur ca usa este inchisa sar peste el si il imbratisez puternic, parca vrand sa-l lipesc de mine. Dar nici el nu sta degeaba, isi infasoara mainile in jurul taliei mele si ma strage cu putere. Simt cu inimile noastre se ating si intr-un fel se unesc pe vecie.
Aud motorul masinii pornind, asa ca imi pun buzele peste ale sale si il sarut fara sa imi pese ca raman fara aer. Ma uit la el si il vad suparat, fapt care ma face sa-l imbratisez din nou si sa ii zic niste cuvinte care nu isi gasesc rostul.
-Si eu te iubesc!
Apoi ma ridic de pe el si plec din acea camera, lasandu-l singur. Cobor scarile fara sa ma uit inapoi pentru ca asta ar ingreuna totul. Imi stapanesc lacrimile pana in masina, dar cand ajung acolo vars cateva pe bancheta neagra. Tata, parca intelegandu-ma, ma mangaie pe cap si imi zambeste incurajator. Ii zambesc la randul meu si ma sterg de lacrimi.
Noi pornim la drum si lasam in urma noastra un suflet ratacit.
Final.
Modificat de MandarinnaMocca (acum 14 ani)
_______________________________________
Pierdut
|
|
Si fa-le pe amandoua, nu t lasa nici de poezii nici de proza.